Friday, November 20, 2015

Ordeful, mezanplasul și harneala

Ordeful, mezanplasul și harneala  

curator Ioana Marinescu
H'art Gallery, Bucharest, Romania
Nov 20, 2015
 photo @ Alexandru Paul

The starter, the spot and the pun

For a long time, revolution was a non-subject in Nicolae Comanescu's art. As an art student, there was no pig, no god damned butterfly and definitely no porn in sight, all things that both he and other Romanian artists strived to check off their list as soon as they graduated. And revolution remained a non-subject for a long time afterwards. He saw it as weird to speak of it in his art, after having yelled in the University Square the evening before, or show how the police had chased him across the streets, on his way to school. 
There were plenty of chances for Comanescu Nicolae to protest as an individual. The first of them was in Brasov, in '87. It was the workers' riot from the Tractorul factory. Nicolae had gone to take out the trash, but left with the rioters and only returned late that night. He'd just turned 17 and he'd never seen such a thing, not even in the movies. A sea of people, waving flags and chanting, as if in a football match. At first, that's what he thought, these are people going to a game. But the atmosphere was strange. It didn't seem like an official manifestation, either. The workers were waving communist flags, but didn't have the courage to chant against the Party. They were shouting angrily: 'Down with the thieves!'.
In '89, Comanescu was enrolled in the Army. When the Revolution hit, in December, he was only 2 months away from finishing. In those few days following the state of emergency declaration, a bunch of scenarios went through his head: action, thriller, horror, and I think it all ended with a great mystery. First, the alarms sounded and everyone around him started preparing for a prelude to war. His unit was on the move. Then, they learned that it was an internal riot, and that they could be sent to Timisoara. This was where the horror started: Comanescu pictures himself being sent to shoot civilians. Behind him, there's someone holding a gun to his head, ready to fire if he doesn't obey orders. He says to himself that he will disobey, he'll shoot the bastard behind him and, together with his mates, they will flee to Serbia. The plan doesn't come to fruition, because the orders change, and the civil war is cancelled: they will be digging ditches and fight the terrorists in the airport. For an entire night, he and his troop fire at the fence of the unit. All they can see ahead is a concrete wall. They don't even realise that the ninja-terrorists are also firing. It's only at dawn that they see the bullets lodged in the fir trees behind them. And those rounds look nothing like their standard issue equipment...
During the '90s, Comanescu was on a trip to Moscow. Right when the coup d'etat took place, after wich Boris Yeltsin was sworn in as President of Russia. When the Democrats were preparing to barricade themselves in the Parliament building, he and some other Romanians offered to aid the Resistance. They were politely declined, and were advised to return home without laying their lives down in foreign countries. He didn't even get to see the glorious picture of Yeltsin on a tank. 
And all of this because Revolution, no matter which one of them, was never right in front of him, but rather, he was observing it somehow laterally, from a safe spot. Revolution became a subject for Comanescu in front of the TV, away from the square, from contact with the revolutionaries and with the police forces. It happened in 2011, as a reaction to the violent repression of Greek protests. When, among others, a child was killed. Like a seismograph, Comanescu unloaded all of his hatred and frustration in an engraving he only showed his friends. It was the year he was preparing his MNAC exhibition, along with Ruxandra Balaci. 
And, still. How do you turn Revolution into a subject? It's one thing to yell at protests, under your hood. To go home and flip out, with your friends on Facebook. And it's an entirely different thing to say it subtly, with pursed lips, on the walls of a gallery show. It won't work. You have to churn and sieve it. And Comanescu concocts a plan: he removes all the police, and protesters and bullies from his mind. And he pours, and pours into his works. He pours colour, more and more colour, less and less drawing. The Revolution is barely visible anymore, and nothing makes sense anymore, to anyone. He tries to take his out of the gallery, and the revolution out of his mind: he takes his pieces off the chassis, and turns the painted canvas into a tablecloth. He rolls up the tablecloth, and takes it to bars and pubs. He wants to know whether the noise and fury that he feels have turned to background music for others. He asks people to put their drinks or food, whichever they please, on the painted canvas. To feel and wrinkle it up, to leave their greases and their oozings on it. So that he's finally free to put it up on a wall without remorse. People quickly catch on to this artistic experiment. Comanescu wants to see it all drip, see the canvas twisted and transformed. Everyone eats properly and carefully. Someone at the bar affectionately wipes the tablecloth, getting rid of the only careless stain. I'm not going to explain where the spot is, what the starter's like, but you get the pun.

Ioana Marinescu


The first time I heard the world 'revolution', it was on TV. Back then, in 1989, I was fifteen years old, I was quite well-read for my age, and I'd only encountered dangerous words like 'revolution' or 'genocide' in a few history books. My bad... I only heard about genocide when my dad, who was in Piatra Neamt for the yearly pig sacrificing, called me on the eve of December 20th. 'Don't go out, it's genocide.' What the fuck is that, I thought to myself, and, obviously, went out. Five days I witnessed all sorts of shocking scenes that opened my eyes and awoke my senses. Something changed at that point, I felt it all like I was awakening to a marching band. Everything seemed unreal, because... it WAS unreal. That moment was unique, whoever went through it at that point in their lives is scarred for life. I think back on it marking a generation historically as well, an unique event, irrepeatable, to become unintelligible over time. Allow me to explain. It was a televised revolution. If we were to analyse the event as a media phenomenon, we can tell right away that it is unrivaled. First it had the 'full audience', we were all watching TV, and not the way we watch it nowadays. The sensibility was fresh, we hadn't been exposed to much TV, the 80s on TV had been littered with Communist propaganda. We had two hours each evening with Ceausescu, and Mihaela for the kids. The theatrical feeling was still absent. Now, every time we turn on the TV, along with the lit image, the curtain pulls back. Each of us knows that this is staged, that it's manipulated, that they're selling something, or punishing someone. In 1989 none of this was present, what you saw on TV was what you got, and, moreover, everything was radically changing in real-time. Such a social situation is no longer possible today, when moving pictures pour out of handheld devices, ads are relentless, and direct outdoor socialising has been replaced with online games or impersonal conversations on Facebook. That moment in December 1989 was seemingly conceived by an great ancient playwright. Along with the absence of theatrics and full audience, there was the fight for freedom. I remember, in embarrassment, that I, too, yelled 'Freedom!' as my fists rose up, that such a scream was an orgasmic unloading, guilty and exciting all at once. All of that concluded with a snuff movie. In the end, we killed Ceausescu, almost live, and we all danced like devils, letting out joyous yelps. I remember thinking that, if I'd had a gun, and he was in front of me, I would have executed him without batting an eye. I'm very embarrassed about it now. To sum it all up: we revolted, we all watched reality change live on air, we screamed and sang in city squares, we saw people die, we caught and flash-tried Ceausescu, after which we promptly executed him, we rejoiced, we got drunk, and then, after Christmas, it started snowing. That's how we earned our freedom. And most of those who killed the dictator were the decree kids. It was a liberating paricide. I don't think such a collective performance is possible anywhere in the world anymore. We're demystified, we're all vaccinated, we've seen too much and believe in too little. Today, revolution has become lovolution, collective energy discharge takes place after 18:00, in the Square of the... risk-free, blood-free, I'm cool Revolution.
Nicolae Comanescu was enrolled in the Army during the Revolution. He went through tense moments and was fully immersed in the effects of that great collective performance. All derives from there, the untamed artistic temperament, the artistic rebellion of late '90s Rostopasca group, and all that followed in the 2000s. The need for artistic shock is a red wire, a measure of artistic success. In this current exhibition, Nicolae goes on to chart the possibility of social struggle. On a bunch of tablecloths, he's painted different versions of street fights where the police force imposes order, and the chaotic force of the street induces chaos. The fight isn't, however, between order and chaos, the lines are blurred, everything is shapeless and shown through paint drips that would rather make one think of coupling and fluid exchanges than of two separate blocks facing off. The two forces are, however, in opposition, but influence each other more than they actually collide. It's like a diffuse energy dance, a great cosmic struggle, creating the world of shapes. Nothing is sharp because the fight is no longer as clear-cut as it was in '89. Now we can watch the show, it's become confused but oh so familiar. So familiar, actually, that, when the pieces are used as tablecloths, people keep on consuming, they're happy, eat away without a moment's pause, gracefully integrating them in the daily habits of consumption. The revolution can no longer be televised, because it's already won. It's become a social dance, popular consumption and commercially viable historical fact. Hasta la siempre!

Dan Popescu

Tuesday, August 11, 2015

Hate Me ‘Cuz I Like It!

Hate Me ‘Cuz I Like It! 

11 august - 12 septembrie 2015 
Curator: Silviu Pădurariu, Unrest/Bucharest O expoziție organizată de Aiurart și H'art Gallery.

photos: on facebook


Când adevărul e un mister transmis live, când execuția e un ritual propagandistic, când frontul civil se metamorfozează în front politic, iar arta e un instrument al „evadării din realitate” sau al mântuirii într-o altă realitate - ura e sănătoasă. Pentru cei dependenți de adevăr social, pentru cei care se exprimă în prezent - ura repară. Cand ești condus orbește, când ești manipulat să uiți istoria, când ți se propune să continui ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat - ura coagulează. Când ți se impune să mimezi libertatea și fericirea, când ești conservat în insectare de beton, când te simți cusut și atașat la corpul unui chilopod - ura e constructivă. A lupta împotriva răului implică acceptarea unui punct comun cu răul - ura. Fără ură, instinctul de apărare e sedat, blocat. Ura îl trezește. Aceasta este singura formă acceptabilă și salvatoare - ura a cărei finalitate e opusă finalității subiectului urât.
Pentru a putea percepe și valorifica imaginea produsă astăzi de către noii artiști vizuali este necesar să cadrăm și să poziționăm pictura prezentului față de unul dintre cele mai distincte puncte din istoria picturii recente românești, anii 1995-2000 și față de câteva nume, extrem de puține, care au marcat acel moment. Tindem să ștergem trecutul recent vrăjiți de sclipiciul exploziei artelor vizuale de astăzi. Tindem să măsurăm valoarea după legi comerciale și să apreciam retroactiv propria valoare. Tindem să judecăm lucrurile din auzite și vorbite, așa cum se întâmplă în noua societate virtuală a hiper-comunicării. Nu mai există timp, ci doar spațiu virtual și o materie cenușie digitizată. Am redus cunoașterea la propriul ecran de percepție, la propria plasă de comunicare și reproducem, repetăm, copiem și salvăm ceea ce ni se pare a fi nou, original și adevărat doar pe teritoriul nostru personal.
În perioada ’95-2000 autoritatea artelor vizuale încă rămăsese în ideile instalate pe vremea regimului dinainte. Pe de o parte, academia și uniunea căutau să păstreze pictura sub auspiciile capodoperei, ale tehnicoii și măestriei atinse de către marii noștri maeștri, iar pe de o altă parte, neo-bizantiniștii, cu iz de fenomen underground la acea vreme, căutau să exploreze fantasticul și fantasmele generate de împletitura dintre literatura și cultura creștin-ortodoxă și cea păgână. Ambele porniri limitau pictura la un formalism purist intelectual ori strict emoțional, la o direcție artificială, intimistă, locală, ruptă de expresia simțurilor și ideilor adevărate ale omului acelui timp. 
Acel moment a adus în istoria artei românești o primă forma de eliberare individuală și socială prin pictură și prin artă, răsturnând vechile idei fixe hiper-intelectuale sau spritiuale, reconectând arta la fenomenul social, în primul rând. Desigur, ceea ce acum poate fi reperat ca fenomen, pe atunci era o formă insulară, virginală și brutală de auto-cunoaștere, de recunoaștere și de dobândire a unei identități noi din partea unui număr extrem de mic de artiști care voiau să se exprime, nu doar să picteze pictura. Această mică insulă de sălbatici agresivi, iraționali pentru acele vremuri în care schimbarea avusese loc formal, a reușit să răstoarne pentru o clipă gândirea fixată mai mult sau mai puțin față de morala veche. Cumințenia, frica, zeificarea, artificializarea și mascarea adevărului au fost deturnate printr-o formă de ură, prin irațiune, anarhie, activism și alte formule prin care pictura a redevenit instrument de expresie al spiritului, nu al unei ideologii induse. Lucru realizat pe față comparând cu rezistența și libertatea expresioniștilor ascunși și neexpusi ai anilor ’80, și cu un conținut și acțiuni mult mai critice și ironice comparând cu noii corporatiști ai noilor media apăruți imediat după ’90. De data aceasta, pictura figurativă a fost cea care a preluat vocea și forma rebeliunii, necesitatea fiind de a figura însăși subiectele urii, ale răului, ale urâtului, ale tuturor lucrurilor refuzate de cei din urmă. Astăzi, ca efect al importului haotic al culturii interntaționale și al politizării si socializării întregii existențe tindem să reinstalăm o nouă formă de cumințenie și zeificare față de noile autorități ale imaginii, corporațiile industriei creative și utopiile lor dulci.
Tindem să pictăm emoțional, nu să ne exprimăm, tindem să reflectam, nu să criticam, tindem să mistificăm, nu să chestionăm! Urmăm cu ochii închiși noile ideologii ale corporatocrației, nu să dejucăm orice formă de mascare a adevărului uman. Tindem să muzeificăm și să instituționalizăm arte noi și comportamente culturale importate mimetic al caror efect nu-l putem bănui. De aceea, astăzi, privind imaginea acestui timp, pentru a distinge imaginea adevărului uman de cea a misterului ideologic este imperios necesar să ne raportăm mereu la acel punct inițial de eliberare, oricât de efemer și spontan a fost. Numit Rostopasca, tradus fals ca grupare ori ca organizație, destrămat de la sine, nearhivat și nepromovat, dar al cărui spirit a continuat apoi prin fiecare dintre cei care și-au reconstruit identitatea proprie - acest mic fenomen neo-avangardist al anilor 2000 este punctul de referință față de care ne putem situa critica și valorificarea, întreaga percepție asupra picturii contemporane, cât și asupra conținutului social de astăzi. 
Nicolae Comănescu este unul dintre principalii generatori ai acelui nor de acțiune din care s-au născut proiecte ca grupul imaginar cu nume de iarbă tămăduitoare - despre care auzeai că aruncau cu banane în pereți sau organizau expoziții maraton, o publicație implant „tura-bar” - un fel de ataș inserat în alte publicații, și multe performance-uri, dialoguri, intervenții și happening-uri prin care, în fond, arta de după ’90 și-a recăpătat socialul, activismul, criticismul, ironia și surpriza. Dintr-un anumit unghi, frământările acelui început au fost aduse și traduse în pictura sa deloc confortabilă până astăzi - mesajul social politic a devenit text pictat, parte din compoziție, tematica a coborât în cotloanele cartierelor postcomuniste bucureștene, tehnica și-a însușit praful și scrumul străzii în locul uleiului, iar energia performace-ului a devenit violența cromatică ori gestica spontană a drippingului. Pictura lui Comănescu pare a fi mai mult un pretext prin care devenim părtași la un fond emoțional și reactiv latent existent în fiecare dintre cei rămași aici, între o realitate începută în comunism și o neo-realitate continuată după ’89. Lucrurile sunt la vedere, redundanța subiect - obiect e o formă de realism, nu există nuanțe și sensibilități gratuite, ci o unică formulă în care regăsim comasate și organizate emoții, cuvinte, resturi de oraș și tușe nevrotice. Oricât am încerca să poziționăm istoric și teoretic demersul său plastic cu ajutorul conceptelor ca fauvism, neoexpresionism, neo-figurativ sau neo-pop, asistăm mai mult la un act de recuperare a picturiipost-moderniste românești în sensul propriu - prin simultanitate, juxtapunere, citare și criticism ca și chei necesare unui construct artistic. Iar impactul acestui demers, mai ales al acelor ani de început, ar putea fi comparat poate cu impactul din vremea lui Duchamp sau cu cel din vremea lui Beuys, în arta internațională, însă, la noi, cu o propagare și o adoptare lentă și suspicioasă datorate unui mental încă sedat de vechile morale. 
Încă de la inceput, jocul, ironia, adevărul verde în față, pornografia, înjurătura și agresivitatea sunt materiale de lucru atat conceptuale, cât și formale. Comănescu urăște și iubește deodată lumea/realitatea, cât și mediul în care se exprimă. Acest tip de ambivalență conferă un comportament liber și eliberator, lipsit de morale și fără etică, neguvernat de idealuri culte sau ideologice, ca într-o copilărie eternă pentru care lumea trebuie gustată și stricată, deopotrivă, pentru a fi cunoscută. Violența urbană e violența cu care execută figurația sau tensiunea cromatică. Adevărul ascuns e figura îngropată în dripping-uri și pete gestuale. Amprenta socială merge până acolo încât uleiul este schimbat cu praful și scrumul orașului ori kitsch-ul este cu totul înglobat. Toate acestea, într-un vocabular extrem de local, derivat din arhetipurile culturii sociale locale, distinct radical față de figurația vestului afectat și academic de dupa 2005. 
Astăzi, originalitatea, creativitatea, activismul, avangardismul au devenit etichete motivaționale vehiculate de orice corporatist. Suntem deja într-un context reorganizat de piața de artă și de industriile creative și, implicit, de apariția unui număr fără precedent de artiști independenți și freelanceri. Pictura e o opțiune, și-a pierdut rolul de artă supremă. În acești termeni, vizualitatea prezentului trebuie chestionată cu o și mai mare atenție asupra acelor puncte atinse și deschise în anii ’95-2000 - conținut critic, ironic, legătura directă cu realitatea socială.

Wednesday, May 21, 2014

SAMBAdy must dye in this CITY

SAMBAdy must dye in this CITY
curator Dan POPESCU

Special Event  WHITE NIGHT OF THE ART GALLERIES / NAG#8 Bucharest 2014

H`art Gallery One Night Stand @ Masaryk 25
Bucharest, Str. Thomas Masaryk 25
23 Mai 2014
19.00 - 04.00